GENEZA

GENEZA

Cărţile Legii, adică primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, sunt adesea desemnate împreună ca „Pentateuc“. Acest cuvânt este originar din limba greacă şi înseamnă „cinci cărţi“. Ele au fost socotite mereu ca o unitate şi paternitatea lor a fost atribuită lui Moise de către evrei, cât şi de către creştini. Un credincios nu trebuie să se bazeze pe presupuneri; Domnul Isus a luat o poziţie clară faţă de aceasta: „Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine“ (Ioan 5:46).

Cu toate că trebuie să subliniem mereu că fiecare parte a Bibliei, fie şi cea mai veche, este desăvârşită, pentru că vine de la Dumnezeu, totuşi Dumnezeu S-a dezvăluit doar pas cu pas. Aceasta înseamnă că El nu S-a dezvăluit de la început în întregimea Lui. Unele adevăruri despre Dumnezeu şi relaţia omului cu El se clarifică în decursul evenimentelor biblice. Importanţa Pentateucului constă în faptul că formează începutul din care se desprind descoperirile viitoare. Fără o referire la cărţile de început ale Scripturii, cele de mai târziu rămân neînţelese.

În Pentateuc, Dumnezeu ne dă baza pentru întreaga istorie de mai târziu a poporului Său. Aceste cărţi arată originea şi dezvoltarea poporului Israel, a cărui istorie umple aproape întregul Vechi Testament.

După eliberarea sa din Egipt, poporul primeşte indicaţii precise asupra jertfelor preoţeşti în cartea Levitic, un manual al slujbei religioase pentru Israel. Evenimentele din pustiu, printre altele tragica necredinţă şi eşecul Israelului când a fost vorba de cucerirea ţării promise, dar şi fidelitatea neştirbită a lui Dumnezeu ni se prezintă în faţa ochilor în cartea Numeri. În cartea Deuteronom, Moise repetă pe scurt Legea, înaintea morţii sale, pentru noua generaţie şi dă indicaţii cu privire la cucerirea Canaanului care era înaintea lor. De la început şi până la sfârşit, aceste cărţi formează o relatare bine închegată, la care se referă de foarte multe ori Noul Testament.

Însemnătatea cărţii Geneza

Cu toate că Biblia se compune din 66 de cărţi diferite, ea este de fapt o singură carte. La nici o altă carte nu am putea înţelege adevărata importanţă, dacă am acorda atenţie numai unor locuri de la mijlocul sau de la sfârşitul ei. De asemenea, nu vom putea înţelege însemnătatea multor alte pasaje biblice, dacă vom ocoli Geneza. Geneza, într-o măsură oarecare, este cartea începuturilor. Ea vorbeşte despre Dumnezeu, care a fost din veşnicii, şi despre originea universului, a omenirii, a păcatului, a jertfei pentru mântuirea omului, a civilizaţiei, a agriculturii, a culturii şi ştiinţei, a popoarelor (păgâne) şi a poporului Israel. Geneza a fost denumită şi „sămânţa Bibliei”, pentru că conţine miezul multor învăţături importante care sunt dezvoltate în cărţile de mai târziu.

Din cuvintele Domnului Isus reiese că El a privit evenimentele din Geneza ca fapte istorice (Matei 19:4-6; 24:37-39; Marcu 10:4-9; Luca 11:49-51; 17:26-32; Ioan 7:21-23; 8:44,56).

Aşa cum am arătat mai înainte, Biblia nu ne dă nici o vedere de ansamblu exactă şi completă asupra istoriei universului sau a omenirii. Ea se ocupă în mod special cu dezvoltarea planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru oameni prin Domnul Isus Cristos. Geneza ne arată necesitatea mântuirii, prin faptul că relatează cum a apărut păcatul în lume. Mai departe vesteşte venirea Mântuitorului în aşa-numita protoevanghelie. (3:15). Este prima proorocie cu privire la Cristos şi cu aceasta primul indiciu referitor la Vestea Bună, Evanghelia. Întregul Vechi Testament este în cea mai mare parte, aşa cum am mai arătat, o pregătire pentru Cel care avea să vină. Cartea Geneza prezicea că Mântuitorul va fi un om (“sămânţa femeii”); iar mai târziu că El va veni din linia lui Set, temătorul de Dumnezeu. În alte proorocii, El este descris ca urmaş al lui Noe, pe urmă al lui Sem, unul din cei trei fii ai lui, al lui Avraam, Isaac, Iacov şi în sfârşit (tot în această carte) al lui Iuda, unul dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov (49:10).

Cuvântul cheie al cărţii

La fel cum putem deschide o uşă cu o cheie, tot aşa uneori un cuvânt-cheie sau un verset-cheie poate să clarifice însemnătatea unei cărţi. Cheia pentru Geneza este expresia „spiţa neamului“, care apare de unsprezece ori (în limba ebraică, dar nu în toate traducerile noi) în zece pasaje diferite: (2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10; 11:27; 25:12; 25:19; 36:1; 36:9; 37:2). Această expresie ne aminteşte de faptul că Geneza trebuia să descrie originea „seminţei“ proorocite sau urmaşul femeii, Cel care va zdrobi capul şarpelui (3:15). Unii urmaşi enumeraţi vor fi lepădaţi; alţii în schimb se pot urmări în linie directă de la Adam şi Eva până la Cristos.

Structura cărţii

Cartea Geneza poate fi schiţată în diferite feluri; cel mai simplu este împărţirea în două cărţi principale. Prima parte cuprinde acea lungă perioadă de timp de la creaţie până la risipirea oamenilor şi începutul omenirii după construirea turnului din Babel; a doua parte conţine biografii de la patru generaţii dintr-o singură familie, familia lui Avraam. Cea mai simplă împărţire a acestei cărţi arată în felul următor:

I. Istoria timpurie a omenirii (cap. 1-11)
II. Istoria familiei lui Avraam (cap. 12-50)

Opt noţiuni semnificative

Pentru a stăpâni conţinutul obiectiv în punctele lui principale, este deajuns să memorăm opt noţiuni semnificative. Fiecare se poate exprima printr-un cuvânt:

1. Creaţia
2. Căderea în păcat
3. Potopul
4. Omenirea
5. Avraam
6. Isaac
7. Iacov
8. Iosif

Această metodă de reflecţie asupra cărţii Geneza este în mod sigur cea mai simplă. Primele patru puncte se găsesc în prima parte principală; ultimele patru sunt numele celor patru generaţii din familia lui Avraam.

Creaţia (cap. 1 şi 2)

Capitolul 1 conţine relatarea despre creaţie în trăsăturile de bază. În capitolul 2 ni se redă mai detaliat o parte din această relatare. Aceste amănunte se referă în special la crearea omului, pentru că Biblia este istoria mântuirii omului. Biblia nu pretinde că este un manual ştiinţific; însă ea coincide în toate cu legile naturii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a creat atât natura, cât şi Biblia. Nu putem avea pretenţia să înţelegem tot ce ni se relatează în aceste versete introductive. Trebuie să recunoaştem că până şi între teologii credincioşi există divergenţe de opinii în interpretarea lor. În ciuda necunoştinţei noastre în unele amănunte, trebuie să reţinem totuşi faptele sigure că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi totul depinde de El. Universul a avut un început; numai Dumnezeu este din totdeauna. El a chemat lucrurile la existenţă din nimic. Să remarcăm propoziţia: „Dumnezeu a zis…“ care apare de zece ori în Geneza 1 (vers. 3; 6; 9; 11; 14; 20; 24; 26; 28; 29).

O altă expresie importantă care se remarcă în acest capitol este repetata formulare: „după soiul lor“ (vers. 11; 12; 21; 24; 25). Nu ştim cu precizie unde sunt graniţele dintre soiurile de plante şi cele de animale; însă în Cuvântul lui Dumnezeu se precizează că există asemenea graniţe şi că ele au fost fixate de Dumnezeu la creaţie. Omul apare ca o creaţie deosebită a lui Dumnezeu, a cărei relaţie faţă de lumea animalelor constă în sarcina de a stăpâni peste ea.

Relatarea despre crearea omului din capitolul 2 completează pe cea din capitolul 1. În prima se precizează crearea omului (ca bărbat şi femeie) doar ca un fapt simplu. În cea de-a doua este descrisă desfăşurarea acestei creări. Omul este o creaţie deosebită şi directă a lui Dumnezeu, cu toate că trupul său a fost făcut de Dumnezeu din materiale pe care El le-a creat deja. Biblia subliniază că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (1:26,27). Aceasta înseamnă, printre altele, că omul este o fiinţă cu o conştiinţă morală, care poate avea părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu în sfinţenie şi dragoste.

Căderea în păcat (cap. 3-5)

Al treilea capitol din Geneza conţine explicaţia pentru întreaga Scriptură care urmează. Aici se găseşte rădăcina din care a răsărit buruiana cea rea a păcatului omenesc. Este vorba despre relatarea unui eveniment autentic şi istoric. Dumnezeu a dăruit bărbatului şi femeii lui un mediu frumos şi i-a supus doar la o probă simplă şi clară de ascultare. Dacă comparăm între ele mai multe locuri diferite din Scriptură, atunci devine foarte clar că şarpele amintit în acest pasaj a fost o unealtă a lui Satan (vedeţi în special Apocalipsa 12:9).

Cele trei elemente din ispitirea Evei (3:6) aparţin sistemului universal al lui Satan, cum este descris în 1 Ioan 2:15-17. În ispitirea Domnului Isus Cristos regăsim aceste trei elemente; El, ca „ultimul Adam“ (1 Corinteni 15:45), nu a căzut în păcat (Matei 4:1-11; Luca 4:1-13).

Nu poate exista nici un dubiu că Geneza 3:15 este o proorocie despre Cristos, prima dintr-un şir lung de proorocii. Romani 5:12-21 este comentariul nou-testamental pentru învăţătura acestui capitol. Hainele din piele pe care le-a confecţionat Dumnezeu pentru Adam şi Eva (3:21) ne duc deja la gândul morţii înlocuitoare.

Istoria primilor doi fii ai lui Adam şi Eva ne arată foarte clar conflictul pe care l-a prezis Dumnezeu în Geneza 3:15. În uciderea lui Abel de către Cain trebuie să vedem prima încercare a lui Satan de a distruge „sămânţa femeii“, din care trebuia să apară Cristos; însă Dumnezeu le-a dăruit lui Adam şi Evei un alt fiu, Set, care trebuia să continue acest neam.

Potopul (cap. 6-9)

La începutul capitolului 6 vedem cum omenirea, în decursul secolelor după Adam, a devenit tot mai rea. Dar în mijlocul acestei stricăciuni generale, un om a găsit „milă înaintea Domnului“ – Noe (6:8). Construirea arcăi era un pas al credinţei şi al încrederii în descoperirea lui Dumnezeu (Evrei 11:7;2 Petru 2:5).

Relatarea despre potop se confruntă cu multă batjocură. Dar, pe lângă relatarea insuflată de Dumnezeu din Geneza (care ar trebui să fie suficientă pentru a garanta adevărul despre cele întâmplate) şi acele legende răspândite în întreaga lume, printre toate popoarele, despre un asemenea potop, se regăsesc şi în Noul Testament referiri la el, chiar şi în cuvintele Domnului Isus Cristos (Matei 24:37-39). Conform lui Petru, potopul îl poate nega doar unul care vrea să nege în mod încăpăţânat adevărul (2 Petru 3:5,6). Potopul a nimicit pe toţi urmaşii lui Cain şi majoritatea urmaşilor lui Set. Dumnezeu a făcut un început nou cu omul; de aceea, toţi locuitorii acestui pământ de după potop se trag din Noe.

După ce Noe a părăsit corabia, el s-a închinat pentru prima dată lui Dumnezeu (8:20). După aceasta, Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe, prin care i-a încredinţat lui şi urmaşilor săi responsabilitatea pentru sarcini precise şi le-a dăruit şi proorocii exacte. Odată cu capitolul 9 începe stăpânirea omului pe pământ.

Omenirea (cap. 10 şi 11)

Toate rasele şi popoarele lumii de astăzi se trag din cei trei fii ai lui Noe. În capitolul 10 sunt enumerate popoarele din lumea de atunci. Cum s-a ajuns la împrăştierea acestor popoare ne relatează capitolul 11. În ziua de astăzi nu este posibilă o precizare clară a acestor nume; la unele însă nu există nici o neclaritate. Până nu demult, Iafet a fost considerat strămoşul popoarelor europene, Sem strămoşul celor din Asia şi Ham ar fi fondatorul popoarelor africane. Această generalizare este însă foarte aproximativă şi necesită unele delimitări. De fapt se pare că Iafet ar fi strămoşul acelor popoare care aparţin aşa-zisului domeniu lingvistic indo-european.

Capitolul 11 ne relatează despre crearea popoarelor şi limbilor. Prin construirea turnului Babel, oamenii au vrut să-şi declare independenţa faţă de Dumnezeu (11:4). Deoarece toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă, le era mult mai uşor să pună în practică toate planurile rele care se năşteau în mintea lor. Dar Dumnezeu i-a împrăştiat, prin faptul că le-a încurcat limba, pentru a pune capăt răutăţii lor colective.

Sem a fost ales de Dumnezeu dintre fiii lui Noe pentru a continua linia lui Mesia sau a Mântuitorului. Capitolul 11 conţine o enumerare a urmaşilor acestuia până la Avraam, care este în capitolele următoare persoana centrală.

Avraam (cap. 12-30)

Avraam, al cărui nume era de fapt Avram, este cea mai însemnată figură a cărţii Geneza. În afara acestei cărţi, Avraam mai este amintit de 115 ori în Biblie, şi în Noul Testament este prezentat ca un exemplu deosebit al Vechiului Testament pentru neprihănirea prin credinţă.

Întreaga viaţă a lui Avraam este exemplară pentru o credinţă extraordinar de tare. Două lucruri marchează viaţa lui în ţara Canaan, ţară pe care i-a promis-o Dumnezeu: cortul şi altarul (12:8). Primul lucru ne aminteşte de faptul că viaţa lui se asemăna cu un pelerinaj; al doilea ne arată perseverenţa lui în închinarea lui Dumnezeu.

Viaţa lui Avraam era marcată de o continuă despărţire şi desprindere de oameni şi lucruri din pricina lui Dumnezeu. De prima dată el părăseşte locul său de baştină, pe urmă familia tatălui său; pe urmă a trebuit să se despartă de Lot, de unica sa rudă, mai târziu să-şi revizuiască şi să renunţe la planurile lui referitoare la Ismael, iar la sfârşit i s-a poruncit chiar să-l jertfească pe fiul său Isaac.

Geneza 15:6 este un verset important, la care se referă în mod special Noul Testament (vezi Romani 4:3). Avraam a fost denumit „neprihănit“ (drept), cum arată Pavel, nu pe baza unor fapte deosebite, a Legii sau a altor porunci, ci numai pe baza credinţei. Aceasta este ceea ce Noul Testament ne spune despre „neprihănirea prin credinţă“.

În capitolul 17 citim că numele lui a fost schimbat din Avram în Avraam. Dumnezeu a confirmat încă o dată promisiunea făcută mai dinainte; şi noi ştim astăzi că într-un anumit urmaş al lui Avraam, în Domnul Isus Cristos, toate popoarele lumii vor fi binecuvântate.

Isaac (cap. 21-26)

Dacă medităm asupra minunii lui Dumnezeu – naşterea lui Isaac – înţelegem de ce Pavel zăboveşte aşa de mult la această temă. Lucrarea lui Dumnezeu era răspunsul la credinţa lui Avraam.

Punctul culminant al vieţii lui Avraam este descris în capitolul 22. Ca întotdeauna, Avraam se dovedeşte aici omul credinţei. El ştie că Dumnezeu nu greşeşte niciodată şi de aceea porneşte să îndeplinească porunca Sa. Este remarcabil cât de scurtă este povestirea din Scriptură. Geneza 22 nu descrie cu nici un cuvânt gândul lui Avraam sau jalea adâncă pe care trebuie să o fi simţit. Dar în Evrei 11:17-19 este scoasă în evidenţă, în mod special, încrederea lui nemărginită în Dumnezeu. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu care i-a promis urmaşi prin Isaac, pe când încă nu avea nici un urmaş. El a mai crezut că Dumnezeu l-ar putea învia pe Isaac chiar şi din moarte pentru a îndeplini făgăduinţa.

Scriitorul Epistolei către evrei ne spune că, în mod figurativ, el l-a primit într-adevăr chiar din moarte. Tatăl care era gata să-l jertfească chiar pe fiul său şi fiul ascultător până la moarte, ne amintesc de un alt Tată şi un alt Fiu (Romani 8:32; Ioan 3:16).

Iacov (cap. 27-36)

Dumnezeu a repetat şi a confirmat legământul Său cu Avraam lui Isaac şi mai târziu lui Iacov (26:2-5; 28:13-15). Numele „Iacov“ înseamnă printre altele „respingător“ sau „înşelător“ şi era o descriere potrivită a caracterului său. Expresia „respingător“ aminteşte de un om care caută prin forţă, viclenie sau trădare să ocupe locul altuia. Iacov era viclean şi lipsit de scrupule, şi a acţionat în mod ruşinos faţă de fratele său Esau. În ciuda acestora, Dumnezeu îl face mai târziu, prin harul Său, un „Israel“, un „domnitor cu Dumnezeu“ sau „luptător cu Dumnezeu“. Istoria lui Iacov nu susţine în nici un caz părerea larg răspândită că scopul scuză mijloacele; Dumnezeu îl binecuvântează pe Iacov nu pentru, ci în ciuda necinstei lui. Continuarea istoriei ne arată că Iacov nu a scăpat de urmările greşelilor sale. La Betel, Dumnezeu confirmă legământul Său cu Iacov, pe care îl încheiase cu Avraam şi Isaac. Domnul Isus Cristos aminteşte de visul lui Iacov în Ioan 1:51. Oricare ar fi însemnătatea amănunţită a acestui vis, putem trage de aici învăţătura că Domnul Isus este această unică scară între cer şi pământ (comp. Ioan 14:6.) În viaţa lui Iacov avem un exemplu elocvent pentru principiul biblic că omul va secera ceea ce a semănat (Galateni 6:7).

Ar trebui să învăţaţi numele celor doisprezece fii ai lui Iacov, pentru că ei formează începutul poporului Israel şi numele sunt foarte importante pentru istorie în continuare.

Iosif (cap. 37-50)

Viaţa lui Iosif conţine multe paralele cu viaţa Domnului Isus Cristos. El a fost iubit de tatăl său, urât de fraţii lui, a fost aruncat într-o groapă, locul morţii, scos afară, vândut pe bani, acuzat pe nedrept, întemniţat şi la urmă înălţat şi a primit o mireasă păgână. Pe lângă acestea, el a devenit pentru mulţi un izvor de binecuvântare şi mângâiere.

Iosif face parte dintre acele personaje biblice care ilustrează deosebit de bine adevărul revelat la Romani 8:28:
„Pe de altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“.

Cu toate că Iosif se află în centrul acestei relatări şi a primit dreptul de întâi născut, Mântuitorul promis nu Se trage din urmaşii lui Iosif, ci din ai lui Iuda, un alt fiu al lui Iacov. Capitolul 38 ne descrie unele amănunte din viaţa lui Iuda şi dezvăluie marele har al lui Dumnezeu care se arată prin faptul că Domnul nostru Isus a fost gata să aibă legături cu noi, oamenii păcătoşi. El însă a rămas fără păcat, pentru a ne mântui.

Viaţa lui Iosif ne arată clar că credincioşii nu sunt mereu scutiţi de încercări, dar că Dumnezeu îi poate izbăvi din ele (comp. 2 Petru 2:9). Iosif a trebuit să treacă prin încercări foarte grele, dar sinceritatea şi încrederea lui în Dumnezeu s-au arătat chiar şi în aceste împrejurări nefavorabile. Pentru că el i-a acordat lui Dumnezeu toată cinstea, Dumnezeu S-a îngrijit de el.

Remarcaţi în capitolul 48 că Iacov a înfiat pe ambii fii ai lui Iosif, Manase şi Efraim, prin aceasta acordându-le aceleaşi drepturi de moştenire ca şi celorlalţi fii ai săi. Mai târziu, când au fost numărate seminţiile lui Israel, două seminţii s-au tras din Iosif şi au fost denumite după fiii săi. Întrucât seminţia lui Levi ocupa un loc deosebit înaintea lui Dumnezeu datorită slujbei preoţeşti iar la împărţirea ţării din timpul lui Iosua nu a primit nici o parte de moştenire, au fost numărate în continuare douăsprezece în loc de treisprezece seminţii. Proorocia importantă din capitolul 49:10 se referă fără îndoială la Domnul Isus Cristos.

În felul acesta am urmărit linia genealogică a Mântuitorului promis prin această carte a începuturilor. Am văzut legătura Lui cu oamenii ca „sămânţa femeii“ (Geneza 3:15). Pe urmă, promisiunea s-a limitat la un anumit popor, neamul lui Avraam (12:1-3) şi în sfârşit, în Geneza 49:10, cercul s-a restrâns şi mai mult şi a cuprins doar seminţia lui Iuda. Alte părţi mai târzii ale Vechiului Testament duc mai departe această istorie.

 

 

Sursa:http://teodorcrainic.wordpress.com/2011/08/14/geneza/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Predica scrisă

Predici scrise

Motoare 2 timpi

Otto von Diesel

Crisstea

Ramona

MIDST HOPE

Story of life

presentlymine

spice up your life vanilla style

ANDREEA VASILE

Povești despre oameni ca tine

Fundaţia Culturală Genesa

Cultura - darul pentru o viaţă!

Trip to Infinity

“Only in the eyes of love you can find infinity.”

Spazio Movimento

Centro di RIducazione Corporea

Poetgeneral

LITERATURE- THOUGHTS - LIFE - WORDS - BUSINESS

Ioan Stoenică - pe potecile vieții

Fotografii si jurnale cu munti si/de sentimente. Povesti de trezit adultii.

Daniela Bilan

you can have it all

The Lavender Letters

Deepest thoughts retold from dreams

drunkdreamer

For in dreams , we enter a world that's entirely our own.

%d blogeri au apreciat: